sâmbătă, 15 aprilie 2017

Pentru voi cum arată un Paște fericit?

Paște fericit! Sărbători fericite!
E urarea de sezon. Peste tot o auzim. La rândul nostru, repetăm aceleași cuvinte, din reflex: „Un Paște fericit să ai!”, „Sărbători fericite ție și familiei!”. SMS-uri, mesaje pe What’s app,  postări și etichetări pe Facebook, mail-uri… Mă întreb dacă înainte de epoca telefonului mobil și a rețelelor de socializare, lumea își telefona și își făcea atâtea urări de sărbători.
„Paște fericit!”… dar ne-am oprit vreodată asupra înțelesului acestor cuvinte? Mama spune mereu că e impropriu cuvântul „fericit”, preferând să-l substituie cu „frumos”, „vesel”, „liniștit”, „cu bine” sau altceva. Ce este fericirea? întreabă ea. Fericirea este un concept prea abstract pentru a-l trâmbița peste tot în urări.
Pregătiri peste pregătiri, stat la cozi interminabile, apoi îmbuibat, mâncat și băut până ți se face rău, eventual până vine Salvarea, în timp ce trimiți mesaje cu „Paște fericit!” sau mai rău, din alea poetice, cu „Fie ca Lumina nu știu ce să facă”. Cei care le primesc îți tastează un mesaj asemănător, în timp ce decojesc un ou vopsit sau mănâncă o bucată de friptură.
După ce trec sărbătorile, constați că ai rămas cu prea multă mâncare. Dar așa e românul, se îmbulzește să cumpere, să cumpere, să cumpere. Dacă, Doamne ferește, ai nevoie de ceva în ziua de Paști, când sunt închise magazinele? Așa că își fac provizii ca și cum s-ar baricada într-un buncăr pe timp nelimitat. În supermarketuri vezi rafturile golite, de zici că a trecut taifunul. La casă, cozi interminabile. Până acum, nu prea am avut ocazia să văd aglomerație înainte de Paște în magazine. De obicei, plecam cu vreo două zile înainte la țară, așa că eram deja departe atunci când oamenii se încăierau pe o pungă de făină sau un cozonac. Acum, însă, am avut ocazia de a vedea: e aproape ca de Crăciun: oameni cu coșuri pline ochi, băutură, mâncare cât pentru câteva zile, cozi…
Pentru cine vede fericirea așa, atunci da, urarea se împlinește. Cică așa e tradiția la români, să pui tot pe masă. Dar pentru mine, sărbătorile fericite nu constau în mâncare. De fapt, niciodată n-am înțeles mania asta de a mânca mai mult de sărbători decât în alte zile. Nu-i înțeleg pe cei care spun „Vai, cât am mâncat de sărbători!”. Eu, una, nu mănânc nici mai mult, nici mai puțin decât în zilele obișnuite. Poate de vină e și „fițoșenia” mea la mâncare. La mesele de sărbători, eu sunt ciudățenia, pentru că nu mănânc miel, pifite, caltaboș sau alte scârboșenii, cum le numesc eu, sau porcării la figurat, nu la propriu. Dulciuri mănânc. D-astea recunosc că mănânc multe. Dar nu pentru că e Paștele. În general, mănânc multe dulciuri.
De fiecare dată când se apropie Paștele, nu pot să nu mă gândesc la copilărie. Atunci cred că sărbătorile erau cu adevărat fericite. Așteptam cu atâta bucurie Paștele… Îmi amintesc Paștele petrecut la țară, în aer curat, cu peisaje frumoase defilându-mi prin fața ochilor, natură pură… Cum mă bucuram că-i băteam pe toți cu oul de lemn, cum m-am rătăcit într-o noapte, cu bunica, întorcându-ne de la slujba de Înviere și era să intrăm la alții în curte, cum odată popa, înalt fiind, a ridicat sfeșnicul mult deasupra capului: „Veniți să primiți luminăăăă!” și s-au îmbulzit cu toții, sărind unii peste alții, cu lumânările la înaintare… ; noaptea de Înviere dintr-un an, mult prea vântoasă, când ni s-au stins lumânările de vreo 6 ori și am cerut Lumină de la aceleași persoane, de fiecare dată. Vocea strămătușii (sper că acesta e termenul corect pentru mătușa tatălui meu) din dimineața Paștelui: „Vino, înainte să mănânci, ia niște Paști!”, referindu-se la bucățelele de pâine sfințită, aduse de la biserică în urma slujbei de Înviere; pe unchi-miu, venind în fugă: 
„Sorinaaaaa, Iepurașul, îl văzui prin grădină!”
Și bineînțeles, în grădină descopeream dulciurile de la Iepuraș, pentru mine și verișoara mea. Entuziasm, bucurie… Bunica: „Nu mâncați dulciurile acuma, să nu vă stricați foamea, vă doare burta după aia!”
Desigur că nu o ascultam, puteam să ne abținem? Ne înfigeam în dulciuri, gustam una de la alta, deși întotdeauna erau la fel.
Era Paștele fericit? Eu cred că da. Cât de fericit îl puteam eu percepe la vârsta aceea. Nu existau telefoane mobile, Internet, n-aveam nici măcar telefon fix la țară. Raportându-ne la vremurile tehnologizate de azi, eram rupți de lume! Doar noi cu noi, interacționând. A, și televizorul. Dar tot interacțiunea era de bază. Eram mai fericiți? Eu zic că da.
Astăzi, sărbătorile au ajuns să se succeadă cu repeziciune; nici n-a trecut bine Crăciunul, că sosește Paștele. Nu mai avem timp să simțim sărbătorile ca altădată. Nu știu dacă de vină sunt vremurile, tehnologia, obsesia pentru consum, stresul, goana tuturor după bani, faptul că noi ne-am schimbat, odată cu societatea, sau pur și simplu, că atunci eram copil și vedeam altfel lucrurile, dar parcă are dreptate mama. N-aș mai ura nici eu „Paște fericit!”. Mai bine vă spun să aveți un Paște așa cum vă doriți!


Pentru voi cum arată un Paște fericit?

2 comentarii:

  1. Foarte frumos articolul, se pare ca suntem cam pe aceeasi idee. Nici eu nu mai simt acea bucurie de alta data, ci mai degraba ma apuca o nostalgie si un dor nebun de copilarie, cand Pastele erau chiar fericite.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, asa e. Cel putin de cativa ani incoace, si pe mine :))

      Ștergere